Domol mi
te-ncolțești,
și sufletul mi-l
dezvelești,
soare căprui sculptând
stăruitor în gând.
Iar asfințitul
acum-aici,
se-nvăluie-n adieri
de frici,
în stoluri largi de
sentimente,
ce fâlfâie-n mii de
accente.
Noaptea din părul
tău s-a revărsat
și-ndată pe-amândoi
ne-a-mbrățișat
într-o tăcere
apăsătoare,
lăsându-ne în
așteptare...
