Privește-mi inima-n amurg printr-un binoclu.
Deschide-o cu un șpaclu,
de vrei, ori c-un burghiu
să rătăcești prin ea la pasul viu.
Pământu-i răsuflă prin stele ce-atârnă-n copaci,
iar flori de gheață apar pe-acolo pe unde tu calci.
Cu cât vei rătăci mai mult tu vei afla ascuns,
parfumul dulce al sufletului nepătruns.
Și vei avea nevoie de o barcă,
ce s-ar putea la mal să nu se mai întoarcă,
căci nu e loc de șoapte ori de umblet,
acum că primăvar-a deșteptat primejdie-n suflet.
