Ai cosmosul în palma ta,
și stele-n care-mi
sprijin capul
când viața mă agită.
Te joci cu mintea
mea,
până când timpu-și
pierde adâncimea.
Și mă găsesc în miez
de noapte dezrobită,
De nume, vârstă.. în
urma ta, o acolită:
pierdută-n timp,
pierdută-n spațiu,
uitată-ntrun ecou pustiu.
Și-atunci găsesc
puterea să rescriu,
Destinul meu notoriu,
Pictat cu vârful
degetelor tale,
în dimensiuni
astrale.
Ei îmi încing
trăirea,
eu îmi încing chemarea,
cu-n curcubeu în
tonuri de-albastru,
precum culoarea
cerului,
precum culoarea unui
astru.
Toți văd culoarea, nu
și eu.
Eu văd iluzia optică,
difuzia
Luminii și.. ambrozia.
Privesc, observ,
zâmbesc..
Traiesc..
Plang, dar iubesc.
Spre cer îmi ațintesc
privirea, chipul,
lăsând în urmă doar
nisipul..
ce îl sărută marea..
și îl preschimb-adierea,
ce îl transformă munții,
în om..în suflet ce-nvață lecții.
p.s. cineva mi-a soptit că atunci când plângi sau iubești, ești cel mai aproape de Dumnezeu.
