- Reînnoi, Re -

Dacă reduci istoria-ți la formule,

pentru tine a fost Omule,

totul apă, sare,

Dar mai apoi ai simțit acea re-vărsare 

de ceai pe suflet,

care-ncălzit la flacără violet,

a evaporat apa sărată în tonuri de re,

ce-ți vindecă azi letargia,

în care-atunci te puteai refugia.

(p.s. toarnă-ți din cană ceai pe suflet, până îți frige inima..)

Căutare

I.

Lumină surdă și mult fum.

Tai cu cuțitu-al tău parfum,

de scoici și de țigară arsă,

când ușa o deschizi să intri-n casă.

Mă bag de-ndată-n pătura și-aștept,

cuminte, cu capu ațintit în piept..

Și simt că numai ai ce zice,

însă privirea ta, chiar te dezice..

Îmi vin în minte idei din cauza cărora vreau să mă cert,

dar ce contează-acum când totul este-n ritm alert.. ?

II.

Iar după ce pasiunea ne-o astâmpărăm

Ne îmbinăm perfect unu în altul și-ncepem s-aberăm.

Doar îngânările și săruturile ușoare,

ne amintesc de somnul lin și noaptea cea biruitoare.

Și astfel ne-afundăm cu totu-n perne moi,

până-n momentul când uităm de noi.

Apoi ne căutăm în miez de noapte,

printre-așternuturi, prin vise și prin șoapte.

Printr-o îmbrățișare, o fină-atingere de vârfuri de picioare,

ne regăsim și-ne-adâncim prin vis, o dragoste înfloritoare.

III.

Iar camera de-ndată se umple de lumină,

de razele-arzătoare ce-anunță-o zi senină.

Cobor din pat, deschid geamul ușor,

Mă uit la tine. Porți zambetul pe care îl ador.

Iar cum afară-i toamnă și e frig,

mă bag în pătură la loc, mă fac covrig.

Tu mă cuprinzi de brațe și-ți bagi capu-n mine.

În ceafă-ncepi să îmi respiri. Abia mă pot abține.

Cum aș putea să te trezesc acum când e de stat?

căci în sfârșit te-am regăsit...căci te-am tot căutat..

Rană

Stoarce-mi din vene tot amarul,

Căci a umbrit atâta timp tot adevarul.

Ajută-mă s-ascult cum picură strop după strop,

eliberând tristețea, pe care-o tot îngrop.

..sunt..

M-am născut doar ca să mor

Din frică, cuvinte și șoapte de dor.

Acum sunt doar un suflet adunat grămezi,

Ce-a hoinărit și a ucis.

Cuvinte și șoapte desprinse din vis.

Sunt lângă tine, nu mă vezi..

Sunt clipa din etern ce-o pierzi

Sunt întunericul din miez de zi

Sunt clipa ce nu va veni.

Sunt întunericul din soare

Sunt negrul ce îi dă culoare.

Sunt ca o umbră pe o stea

Ce luminează noaptea grea.

Sunt ca nisipul dintr-o sticlă,

Pe care nu-l observi când se ridică,

Eu sunt sărutul buzelor de sare

Ce le transformă din cristal în mare.

Iar când cobor, clipind roua din lună,

Mă-mprăștii-n stropi micuți de brumă.

Ce îi aștern ca un polei pe gândurile tale

Și le transform în flori de gheață cu petale.

Și-am să păstrez aceste flori căci știu

Că unde sunt nu e pustiu.

Și mă vei știi când ți-e mai greu

Căci unde ești voi fi și eu.

Emoție de asfințit

Domol mi te-ncolțești,

și sufletul mi-l dezvelești,

soare căprui sculptând

stăruitor în gând.

Iar asfințitul acum-aici,

se-nvăluie-n adieri de frici,

în stoluri largi de sentimente,

ce fâlfâie-n mii de accente.

Noaptea din părul tău s-a revărsat

și-ndată pe-amândoi ne-a-mbrățișat

într-o tăcere apăsătoare,

lăsându-ne în așteptare...

Message d'absence

J’te connais, maman, J’te connais bien, parce-que tu m’as donné la vie. Tes yeux, ma mère, Je les connais bien, parce- que leur larme - de joie ou de tristesse - ont coulé goutte à goutte, souvent, pour moi. Ta bouche, maman, J’le connais bien, parce-que ton sourire c’est la soleil de toutes mes jours, même quand les nuages de pluie sont sur le ciel.

Tes mains, maman, Je les connais bien. Ce sont les mains qui m’embrassent toujours, quand je suis heureuse, quand je suis fatigue, quand je suis malade d’amour Ou de la vie… Je sais, maman. Tu veux d’être parfaite. Je sais que pour moi, tu es forte. Je sais ainsi que ce n’est pas facile, parce-que tu peux faire jour en pleine nuit… Je sais, maman, ton cœur, j’le connais bien, parce-que mon cœur de ton cœur est brisé. Je sais maman, sans moi, quelle tristesse immense revienne vers toi… Pardonnez-moi, maman. Je n’ai pas trouver les mots pour te parler… je sais… Mais mon désir c’est de rester ta fille au-delà du temps et de l'espace.

Fovism

N-ai mai pictat de ani, deși obișnuiai,

Un pictor popular sa fii, când tu pictai.

Acum m-admiri, cu un pahar de vin lipit de tine,

Ce îți trezește pofta creției clandestine.

M-aduci în atelier, îmi spui să iau un loc,

Și îmi șoptești îndată, să nu-mi fac griji deloc.

Te-ntinzi și-mi iei cămașa cu izul de tabac,

S-o folosești suport, din pânză de bumbac.

Și mă îndemni pe urmă, să îți vorbesc de mine,

Ca mai apoi pictura, să simt că-mi aparține.

Ce-aș putea să-ți spun.. și cât?..

Ți-as spune totuși, doar atât:

”Redă-mi tăcerile stridente,

În tușe groase și absente.

Iar ochii-mi pictează-i în acrilic,

Căci au asuns în ei, pustiul sibilic.

Și zâmbetul, mai deformat de toți,

Fa-l un ocean imens în care să înoți.

Și ia-mi un gând, transforma-l în culoare,

Prin viața ta să nu mă simt o trecătoare.

Pictează-mi chipul în culori stridente

Pentru a masca emoțiile dolente.

Pictează-mă acum, căci mai târziu,

Nu știu din mine, cât am să mai fiu.”

Carnation

The other day you offered me a red carnation,

that bloomed in rays of light and soothed my imagination.

You picked it up near a myrtle tree,

Why did you..? It was so pure, so wild and free…

Expanding what you did back then

upon myself, beyond my ken,

it started feeling so inane

to witness and endure carnation’s pain.

I felt the ripples in my skin

made by tears slowly dripping in,

tainting darkness though my veins

until only night remains.

And as the night had filled my roots

with happiness and old pursuits,

I deepened them into the mound,

that started growing in the ground.

The roots cracked open at the dawn.

My stalk awaking from its yawn

began to lift its bud up to the sky,

beyond the gestures and the lie.

Although it quivered throughout the years, deep in my roots,

I kept the light and secrets of creation

Now flowing in unfleshed fruits

Of ray in carnation.

Then I Relive

Relove,

Reloved,

Relieved.

Epilogue

*

It’s not about the types of flowers,

Trying to bloom in seeds of “ours”

Blinded in a world of make believe,

Strayed in a garden they perceive.

For any of their seeds to sprout

They firstly have to delve in doubt.

A ray of light then they’ll take in,

transform it into who they’ve truly been.

Ultimul portret

I.

Am pășit pe bulevard

Întâmpinat de-al tău briard.

M-am oprit atunci de-ndată,

Uitându-mă lung, către poartă.

Te căutam cu ochi vioi,

Pe banca ta de lemn de nuc,

Cum le zâmbeai la ospecioi,

Lipsit de griji și de galstuc.

Dar tot ce mai zăream acum

era o bancă goală,

peste drum.

II.

Iar rolurile s-au schimbat nedrept,

De-ndată ce-am pătruns în casă.

Mi-au spus ca astăzi să te-aștept

Puternică și curajoasă.

Te-am așteptat în pragul porții,

Sperând să te-ntâlnesc ca de-obicei,

Cu ochii de culoarea bolții

Și zâmbetul îmbujorat al vieții.

În loc de-un zâmbet, tu mi-ai dat,

Un chip prea palid ș-asudat,

Lovit de „somnu-eternității”.

III.

Ți-am pus cravata și-al tău ceas,

Pe care-ntruna îl priveai;

Când îmi spuneai rigid, mai într-un glas,

Presat de timp, ce-ți aminteai.

Îmi amintesc cum mă-ndemnai

C-atunci când mi-e mai greu,

Să îmi ridic privirea către cer,

Căci voi primi răspuns mereu.

Și câte nopți astfel am stat,

Până să fi învățat

Să căutăm în interior, limbajul către astre.

IV.

Și tu-mi spuneai neîncetat

Să lupt ca să trăiesc,

Dar în același timp să mor

Pentru ca viața s-o iubesc.

Că voi depăși, când voi decide

Iluzia cea mai mare,

Aflând că moartea nu este decât

a formei abandonare.

Acuma știu că doar te-ai metamorfozat,

Căci ți-ai îndeplinit misiunea pe Pământ,

cum ai considerat de crezământ.

V.

Îți mulțumesc bunicule,

Pentru că prin molecule,

O parte din tine,

Mai dăinuie încă în mine.

Privirea mea ascunde-acum

Iubire și rămas-bun,

Căci am pornit pe un nou drum,

Fără să mă mai opun.

Și dacă ne vom mai întâlni vreodată,

Poate-ți vei recunoaște-n ochii mei,

Iubirea și marea-ți învolburată.

Epilog

În loc de lacrimi și regret

Am încercat să-mi scot din piept

Durerea și să o accept,

Pictându-ți ultimul portret.

Vid

Mă uit la voi

Cu ochi senini și goi,

Lipsiți de amintiri,

De zâmbete și vechi iubiri.

Sunt clipe-n care nu vă mai cunosc

Și rar imi amintesc,

Ce ne-a legat într-un trecut,

Îndepărtat și prea tăcut.

Și-n aste clipe de uitare, 

Lipsite de abecedare,

Mă regăsesc cuprinsă-n necunoscut,

Ghidată de-un vid renăscut.

Om

Am ramas doar eu in haosul fiintei mele.  „Aduna-mi cioburile risipite, lipeste-le si… pune-ma pe raftul cel mai inalt al sufletului tau, acolo unde nici cea mai mica umbra a destramarii nu se poate infiripa. Nu-ti face griji. Nu voi pati nimic in intuneric.”

                Indata pleci. Imi inchizi ferestrele pentru ca nicio raza de lumina sa nu ma poata atinge..Cutreieri Pamantul, iar in final iti amintesti de mine. Te cateri nerabdator sa ma inhati, dar a trecut prea mult timp. Tot ce mai poti atinge acum e o amintire, caci fiinta mea a implodat in univers.. S-a risipit intr-o picatura de ploaie. Acea picatura de ploaie care ti-a ars fruntea cu caldura ei in clipa cea mai frumoasa a vietii tale.

 Ramai cu bine, dragul meu prieten! 

Turnul Babel

Univers.

Scindare.

Lumina acum saruta umbre,

din care nastem uri.

Din uri, ploi,

Iar din noi,

Doi.

Abia in doi ne despartim de noi,

caci

nu mai e nimic in amandoi;

In “un”, in O

in noi.

Doar acum simtim - 

“u.r.i”.

 p.s. saruta-mi auzul cu Ura!