Chiromantie

Mă simt tocit de timp,

Mă simt nisip, în fiecare anotimp.

Simt cum m-amestec des,

în valuri cum mă-ndes-

-cu cer și stele și pământ,

în piele mă frământ.

Port linii-n palme și în gând,

adesea-n Univers se tot răsfrâng,

dar eu le cos mereu căci îmi e teamă,

de-eliberarea de maramă.

Deși le cos, rămâne câte-o rană, câte-o alee,

ce-n interior, reflectă curcubee.

dar cât să mă mai bucur de un curcubeu,

căci pân-la urmă sunt doar un om,  sunt doar plebeu….

Iar constelația mea începe a se clătina,

căci nu mai știu s-opresc timpul, iubirea…

Aș sta așa și-aș urmări linii ca-n palma mea,

acum în miez de noapte, în palma altcuiva,

Cu lumea mea,

în palma sa,

eu i-aș înfige ace-n trup,

în punctele unde-aș putea să-i rup,

iluzia și dezinteresul,

să-i simt doar universul,

să nu-i mai simt timpul, durerea

 să-i simt de-acum numai iubirea.         

p.s. Și de ar fi în palmă să-mi dezlănțui,

cerul și pământul,

m-ai mai iubi și-acum?

                             

Ața, a ta.

Cu-o ață roșie ne-am legat

Apoi cu timpul, am devenit un relegat.

De-ai știi câte cuvinte,

ne-au construit împresurate labirinte.

Fac primul pas, în mână să mă poți cuprinde,

dar ața roșie, se desprinde.

Îți voi fi ghid prin amintirile- apus,

Printr-un secret etern nespus.

Mă vei ghida spre răsărit,

Prin minte și prin infinit.

p.s. De-abia acum, cuvintele s-au scuturat,

De-abia acum, ne-am conturat.

Ața. rămâne în trecut,

ce îl prefer întotdeauna mut.

Poți face oricând, ce vrei din ea,

căci voi rămâne întotdeaun-a ta.

Doar nu o mai lega de noi, 

Căci ne-a adus doar ploi și ochi greoi.

Gândacul kafkian

            Ai trăit vreodată sentimentul că viața ta este o operă de artă? De multe ori cred că trăiesc în cartea pe care abia am terminat-o de citit. Cineva, undeva, mă transformă  într-unul din protagoniștii acțiunii ca să pot înțelege cartea la un alt nivel. Deși nu vreau să recunosc, autorul este foarte ironic în ceea ce privește acțiunea la care iau parte.

            Nu am înțeles de ce, la începutul acestei săptămâni am decis întâmplător să citesc Metamorfoza de Franz Kafka. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu această carte, acțiunea nuvelei se învârte în jurul lui Gregor, un vânzător ambulant care, iubindu-și apropiații se zbate să îi susțină financiar și să facă în așa fel încăt să nu le lipsească nimic. Într-o dimineață însă, acesta se trezește sub forma unei insecte. Sub noua sa formă, întâmpină o dificultate în a se deplasa și întârzie la muncă. Șeful său și apropiații nu îl înțeleg deoarece Gregor comunică într-un limbaj necunoscut oamenilor. Șeful nu are încredere în abilitățile sale, iar apropiații sunt oripilați de noua lui înfățișare. De multe ori apropiații săi îl rănesc, găsindu-i prezența inutila. Într-una din zile se decid să îl înlăture din viața lor, încercând să îl determine să înțeleagă situația și să îi părăsească de bună voie. Văzând că prezența nu le aduce nici un strop de fericire, Gregor moare. Apropiații răsuflă ușurați la aflarea veștii și se gândesc la viitorul prosper ce îi așteaptă.

Ce am învățat din toate astea poate vă întrebați. Am învățat că în viață unii oameni nu îți vor cunoaște niciodată abilitățile, ori sufletul, nu pentru că nu le-ai avea, ci pentru că nu sunt în stare, sau nu vor. Dar asta nu e vina ta. Pentru unii oameni, deși la început erai un om cu care puteau comunica, în timp te-ai transformat într-un gândac. Tu ai limbajul tău, ei pe al lor. Așa e dacă te gândești. Ce poate un gândac de 22 de ani să învețe un om? E inferior regnului uman pentru că.... e o simplă insectă. Nu are conștiință, nu are sentimente și chiar dacă are, un om nu îi poate simți durerea… e mult prea mică în comparație cu a lui! Și când te gândești că defapt toți suntem răniți în același loc..Și tu ai fost un gândac pentru altcineva, într-o altă etapă a vieții tale.

Da, am 22 de ani. „Iubesc și nu am bani” ca să-mi susțin iubirea și poate pentru unii răuvoitori asta e o problemă. Dar și tu ai avut vârsta mea și știi cum e să îți pui toată încrederea și iubirea în unii oameni, doar pentru ca ei să te alunge din viața lor. Dar recunoaște. Iubeai mai sincer atunci decât acum. De ce? Pentru că nu aflasei încă ce înseamnă să fii gândac pentru altcineva. Nu aflasei încă faptul că oamenii sunt la fel de loiali pe cât este nevoia lor. Dar ai crescut și ai aflat secretul. Din insectă ai devenit om. Știi ce înseamnă să iubești mai bine decât Gregor.

Acum, dacă mă gândesc mai bine, poate însăși moartea lui Gregor e o metamorfoză..una sufletească, spre a atinge o înțelegere dincolo de cea umană.. Hmmm, ironic cum acest rol de gândac mi-a dăruit cele mai frumoase amintiri și cum, din liceu m-am tot metamorfozat într-unul dacă mă gândesc la prima mea audiție de teatru, unde m-am transformat din Gândăcelul Elenei Farago, în ”Copilul cu gândacul”, cum îmi spuneau prietenii. Acum gândacul a căpătat o nouă formă, una kafkiană.

Hmmm… totuși în ce o să mai evoluez oare..? Voi fi eu oare cea care strivește un alt gândac naiv, preluând titlul de om de la voi..? hmm.. 

             Vă e greu să mă-nțelegeți, nu? Da, sunt un gândac..

           

Prin.soare cu inima

Nimic nu se compară mamă cu atingerea ta,

când caut, dar nu știu a căuta.

Sunt zile când mă trezesc făr-alinare,

aduse de vorbele lui, sau de ale tale..

Toate sunt finite, sunt dup-abecedare.

Eu am nevoie de o îmbrățișare,

de-a ta, căci n-are completare.

Tu știi de ce mă enervez,

când c-un baiat vreau să dansez,

și stă ca arcul de triumf,

de îl prefer și azi de mii de ori pe Papa Ștrumf.

Tu știi ce-nseamnă poezie, artă,

și știi că nu te lasă niciodată baltă.

Tu știi ce-nseamnă mângâiere, 

și știi când sufletul o vrea, dar nu o cere. 

Și chiar de-mi ești departe,
Te simt tot mai aproape.

În timp ce tăcerea umple un taler

Dragostea mea plutește în aer,

Nu vrea să se-așeze-n balanță

Etalonând întreaga-mi existență.

cu toată dragostea mea, Oana.

Labirint

Privește-mi inima-n amurg printr-un binoclu.

Deschide-o cu un șpaclu,

de vrei, ori c-un burghiu

să rătăcești prin ea la pasul viu.

Pământu-i răsuflă prin stele ce-atârnă-n copaci,

iar flori de gheață apar pe-acolo pe unde tu calci.

Cu cât vei rătăci mai mult tu vei afla ascuns,

parfumul dulce al sufletului nepătruns.

Și vei avea nevoie de o barcă,

ce s-ar putea la mal să nu se mai întoarcă,

căci nu e loc de șoapte ori de umblet,

acum că primăvar-a deșteptat primejdie-n suflet.

Scufundare

Se retrage lumea din mine,

Și cuvintele-mi devin ciorchine.

Încep lumea dinnou,

Spălându-mă pe mâini de nume,

Iar pe ochi de urme.

Și se-adâncesc prăpăstii când îmi spun,

Adio și mă descompun.

Mi se-ntorc cuvintele-napoi

Cu cerul în jurul gurii.

Și îmi adun curaj să mă scufund,

Nu am emoții pe care să le-ascund,

Voi stați și vă uitați pasiv la mine,

Cum se-mplinesc destine.

Și mă scufund de-ndată-n lume, 

Ca să-mi găsesc eu propriul nume:

un nume de om mesager,

dar fără înger,

sau un înger de om în lume,

dar fără nume.