Iubirea mea umana
ucide in mine gluma comuna,
sub sugestia vorbei slobozite.
Sub labirintul vietii
sufletul meu indura gol,
chinul spaimei cerului,
unde gemetele surde lovesc timpanele
Timpului fara rod.
Am murit cu totii demult,
in cautarea timpului pierdut.
Ochii vinovati ai harului m-au
indemnat sa lupt cu mine insami
si am pierdut,
in fata vesniciei.
Le-am spus oamenilor o gluma si
au inceput sa planga…
caci realitatea sinceritatii,
cantec de durere canta.
Ceva ramane insa neimplinit.
Natura e fisurata sub cerga solara.
Viata ca Oedip, n-o dorim,
dar Atena a murit demult.
Cum sa privim in radacini
in ferigile care nu lasa
nici visul
nici glasul divin sa patrunda?
Cum sa privim intunericul greu,
de nimeni dorit,
cand lastarilor dorim sa le rupem incoltirea
in intuneric?
Ce nu stiu ei e ca,
atunci cand singur saruti intunericul
si incoltesti,
infloresti natural, fara vreun loc “cumparat”,
in pamant sau sub soare.
Soarele te iubeste.
Tu ii multumesti
si il saruti in
fiecare zi.
Ps. Multi cred ca daca esti bun, esti folosit. Poate.
Dar uitam cateodata ca toti ne folosim de soare si pamant,
sa crestem si sa fim tot mai puternici, in fiecare zi.
Iar ei nu ne cer socoteala si nici nu ne intreaba cat de mult i-am iubit.
