Stanță

Desprinde-mă de trup,

m-am săturat să tot rup

Părți din mine,

și ieri și azi și mâine.

desprinde-mă de trup,

iar când în suflet-ți erup,

rescrie-mă într-o stanță,

din taceri si din distanță.

p.s. fă muzică din mine,

mâine.

Dies irae

 Lăuntrică flacără,

Partidă de bacară.

Te stingi, te aprinzi.

N-ai învățat încă să pierzi.

 

Răbdare,inimă.

Nu mai simți cu patimă.

Bătăi pronunțate, septembrie,

credință și-ncredere.

 

Desfă-ți aripile sufletului greu,

Vlăguite de focul lăuntric, mai mereu.

Mai simți? S-a stins?

Te-a ars focul cuprins?

 

Acum e doar fum,

Totul e scrum.

Ține-ți drumul drept,

Și ține-i golului piept.

 

Fă-ți cuib  din curaj,

Fă din durere miraj.

Și o să vezi că de-acum,

Universul pare mai amplu, mai bun.

p.s. prăbușiți în morală, Deus vult. Dies irae. 

Anuar

 Ce mă inspiră?

Omul.

Te-am cunoscut în “libertatea”

societății.

Promovai simplitatea

realității.

și asta mi-a plăcut.

 

Căutai ”adevărul”.

L-ai abandonat?

Sau ai realizat

că e dezgustător

și te-ai îndepărtat?

 

Sau poate încă îl promovezi,

sub umbra politicii

cauți dovezi,

ale eticii

umanității.

 

Ce va fi?

nu vom ști.

Dar sper că vei căuta întotdeauna

un adevăr dincolo de minciună.

p.s. Tu scrii?

 Sunt plătit să scriu. Jurnalul nu ți-l arăt, decât dacă îl confruntăm.

Eu ți-l dărui. Deslușește-l. 

Germinatie

 Iubirea mea umana

ucide in mine gluma comuna,

sub sugestia vorbei slobozite.

 

Sub labirintul vietii

sufletul meu indura gol,

chinul spaimei cerului,

unde gemetele surde lovesc timpanele

Timpului fara rod.

 

Am murit cu totii demult,

in cautarea timpului pierdut.

Ochii vinovati ai harului m-au

indemnat sa lupt cu mine insami

si am pierdut,

in fata vesniciei.

 

Le-am spus oamenilor o gluma si

au inceput sa planga…

caci realitatea sinceritatii,

cantec de durere canta.

 

Ceva ramane insa neimplinit.

Natura e fisurata sub cerga solara.

 

Viata ca Oedip, n-o dorim,

dar Atena a murit demult.

 

Cum sa privim in radacini

in ferigile care nu lasa

nici visul

nici glasul divin sa patrunda?

 

Cum sa privim intunericul greu,

de nimeni dorit,

cand lastarilor dorim sa le rupem incoltirea

in intuneric?

 

Ce nu stiu ei e ca,

atunci cand singur saruti intunericul

si incoltesti,

infloresti natural, fara vreun loc “cumparat”,

in pamant sau sub soare.

Soarele te iubeste.

Tu ii multumesti

si  il saruti in fiecare zi.

 

Ps. Multi cred ca daca esti bun, esti folosit. Poate.

Dar uitam cateodata ca toti ne folosim de soare si pamant, sa crestem si sa fim tot mai puternici, in fiecare zi.

Iar ei nu ne cer socoteala si nici nu ne intreaba cat de mult i-am iubit.

Pijamale reci

 Iar am vorbit o zi întreagă,

beșleagă.

Ne prinde-amurgu-n pijamale,

cu sufletele goale. 

Dar hai, rămâi în pijamale,

s-avem discuţii informale

de suflete goale, 

așa se nasc poveştile! 

Să fie albe, largi.. şi tot mai simple

Mintea mea să le contemple. 

Nestingherit, în taină,

Când lumea se tot clatină.

Când lumea ni se pare gri,

Iar tu cobori pe vârfuri

din pat şi te evapori

În zori.

Mă vei uita curând și eu la fel,

dar te-aş ruga atât:

să-ţi aminteşti că am gustat

acelaşi fruct

stricat de timp, de noi amândoi,

rămași o zi întreagă-n pijamale.

p.s. nu mi-ai plăcut niciodată mai mult decât în pijamale: sinceri, goi, noi, amândoi, în pijamale reci.

23

 Ce desparte un ”nu știu”

și un ”te vreau”?

Ce desparte toxicitatea

de iubire, noaptea?

Vântul și pământul.

Iarna, primăvara.

Eu îngheț. Tu dezgheți.

Însă,

Până nu vine iarna, primăvară nu se face.

Poate ce desparte 22 de 24

23.

Număr fatidic. 

23 de cromozomi 

364.2421 zile.

23 de litere în alfabet,

iar dintre toate ne-am ales:

Trei vocale și-o consoană.

Erau prea multe vocale și s-au scindat 

în suflet. 

S-au transformat în semi-vocale,

iar motivația, a rămas mută.

Trei consoane și o vocală

și ești întreg,

pentru că produci turbulență audibilă.

Sfidezi lingvistica clasică

 și o îmbrațișezi pe cea modernă.

Tu conduci pacea,

Eu furtuna.

Ce ne desparte?

Imperfecțiunea într-o lume modernă.

Și poate,

Trăirea. 

p.s.Iubesc mocnit, 

tu socotit.

 

Nucul

 ”O, nucule, de ce nu crești?

În lumea mea asiduă?”

De ce nu cresc măi, dragă mamă?

De ce nu-ți cresc din palmă,

De ce nu-ți cresc în piept? 

De ce cresc în secret? 

Un nuc e drept. 

Un nuc e blând. 

Chiar dacă pe Pâmant.

 Se simte zăcământ.

Alții îl simt otravă.

Pentru suflet,

Poate, o slavă. 

Cu-n pamflet

În mână. 

Pentru alții 

Suflet în rână.

Din care pofta o abții. 

Pentru că mai toți își tot plantează 

Trandafiri și cruci,

Pe care sufletul simt că le pansează..

dar niciodată nu visează nuci.

Pentru că -n oază.

ar trebui să le traduci, 

ce-nseamnă ei defapt. 

Pământ toxic și mult scrum.

O umbră ce provoacă somn.

O toamnă grea,

O toamnă rece.

O toamnă ce parcă  nu mai trece. 

O emoție. Și poate-un gând. 

Un sentiment râzând, 

Un suflet învățând.

Pentru că știi că nu-ți priesc

Până la 20-30 de ani. 

Și fructele abia atunci apar,

Dar omu-i prea hoinar.

Tu fructele le risipești,

Și nu aștepți nectar.

Aștepți pofte trupești,

Dintr-un nectar plenar.

Și când coroana-mi crește,

Și îți oferă umbră, îngerește..

tu mă întrebi de ce..

de ce o fac, dar e o forță ce se coace,

Când simt că în pământ pătrund tot mai adânc.

Iar trunchiul mi-e solbanc,

Tu umbra mea o pui la îndoială,

Și crezi că ea e celuială. 

În zilele toride, sau zilele cu soare, 

Umbra mea-ți oferă răcoare. 

Nu-i pui atâtea întrebări..

Ea îți oferă adăpost, un loc pentru-a te cuibări.

De ce ofer atât de mult întrebi?

Pentru că am răzbit viscolul iernii.

Și știu că sunt puternic. 

Iar umbra mea poate îți este analgezic,

Dar nu mă mărginesc la ea.

Și stiu că va durea căderea.

Dar e pământul moale,

Pentru că înaintea ta...și pentru alții,

Din cer, lacrimi au curs șiroaie. 

Pe toate le-am prelins, pe frunze, 

În suflet, trunchi...iar singure,

s-au preschimbat în umbre..