I.
Am pășit pe
bulevard
Întâmpinat de-al
tău briard.
M-am oprit atunci
de-ndată,
Uitându-mă lung,
către poartă.
Te căutam cu ochi
vioi,
Pe banca ta de
lemn de nuc,
Cum le zâmbeai la
ospecioi,
Lipsit de griji
și de galstuc.
Dar tot ce mai
zăream acum
era o bancă goală,
peste drum.
II.
Iar rolurile s-au
schimbat nedrept,
De-ndată ce-am
pătruns în casă.
Mi-au spus ca astăzi
să te-aștept
Puternică și curajoasă.
Te-am așteptat în
pragul porții,
Sperând să
te-ntâlnesc ca de-obicei,
Cu ochii de
culoarea bolții
Și zâmbetul îmbujorat
al vieții.
În loc de-un
zâmbet, tu mi-ai dat,
Un chip prea
palid ș-asudat,
Lovit de „somnu-eternității”.
III.
Ți-am pus cravata
și-al tău ceas,
Pe care-ntruna îl
priveai;
Când îmi spuneai
rigid, mai într-un glas,
Presat de timp, ce-ți
aminteai.
Îmi amintesc cum
mă-ndemnai
C-atunci când
mi-e mai greu,
Să îmi ridic
privirea către cer,
Căci voi primi
răspuns mereu.
Și câte nopți
astfel am stat,
Până să fi învățat
Să căutăm în
interior, limbajul către astre.
IV.
Și tu-mi spuneai
neîncetat
Să lupt ca să
trăiesc,
Dar în același
timp să mor
Pentru ca viața
s-o iubesc.
Că voi depăși,
când voi decide
Iluzia cea mai
mare,
Aflând că moartea
nu este decât
a formei abandonare.
Acuma știu că
doar te-ai metamorfozat,
Căci ți-ai
îndeplinit misiunea pe Pământ,
cum ai considerat de
crezământ.
V.
Îți mulțumesc
bunicule,
Pentru că prin
molecule,
O parte din tine,
Mai dăinuie încă
în mine.
Privirea mea
ascunde-acum
Iubire și
rămas-bun,
Căci am pornit pe
un nou drum,
Fără să mă mai
opun.
Și dacă ne vom
mai întâlni vreodată,
Poate-ți vei
recunoaște-n ochii mei,
Iubirea și marea-ți
învolburată.
Epilog
În loc de lacrimi
și regret
Am încercat să-mi
scot din piept
Durerea și să o
accept,
Pictându-ți
ultimul portret.
