Fovism

N-ai mai pictat de ani, deși obișnuiai,

Un pictor popular sa fii, când tu pictai.

Acum m-admiri, cu un pahar de vin lipit de tine,

Ce îți trezește pofta creției clandestine.

M-aduci în atelier, îmi spui să iau un loc,

Și îmi șoptești îndată, să nu-mi fac griji deloc.

Te-ntinzi și-mi iei cămașa cu izul de tabac,

S-o folosești suport, din pânză de bumbac.

Și mă îndemni pe urmă, să îți vorbesc de mine,

Ca mai apoi pictura, să simt că-mi aparține.

Ce-aș putea să-ți spun.. și cât?..

Ți-as spune totuși, doar atât:

”Redă-mi tăcerile stridente,

În tușe groase și absente.

Iar ochii-mi pictează-i în acrilic,

Căci au asuns în ei, pustiul sibilic.

Și zâmbetul, mai deformat de toți,

Fa-l un ocean imens în care să înoți.

Și ia-mi un gând, transforma-l în culoare,

Prin viața ta să nu mă simt o trecătoare.

Pictează-mi chipul în culori stridente

Pentru a masca emoțiile dolente.

Pictează-mă acum, căci mai târziu,

Nu știu din mine, cât am să mai fiu.”