”O, nucule, de ce nu crești?
În lumea mea asiduă?”
De ce nu cresc măi, dragă mamă?
De ce nu-ți cresc din palmă,
De ce nu-ți cresc în piept?
De ce cresc în secret?
Un nuc e drept.
Un nuc e blând.
Chiar dacă pe Pâmant.
Se simte zăcământ.
Alții îl simt otravă.
Pentru suflet,
Poate, o slavă.
Cu-n pamflet
În mână.
Pentru alții
Suflet în rână.
Din care pofta o abții.
Pentru că mai toți își tot plantează
Trandafiri și cruci,
Pe care sufletul simt că le pansează..
dar niciodată nu visează nuci.
Pentru că -n oază.
ar trebui să le traduci,
ce-nseamnă ei defapt.
Pământ toxic și mult scrum.
O umbră ce provoacă somn.
O toamnă grea,
O toamnă rece.
O toamnă ce parcă nu mai trece.
O emoție. Și poate-un gând.
Un sentiment râzând,
Un suflet învățând.
Pentru că știi că nu-ți priesc
Până la 20-30 de ani.
Și fructele abia atunci apar,
Dar omu-i prea hoinar.
Tu fructele le risipești,
Și nu aștepți nectar.
Aștepți pofte trupești,
Dintr-un nectar plenar.
Și când coroana-mi crește,
Și îți oferă umbră, îngerește..
tu mă întrebi de ce..
de ce o fac, dar e o forță ce se coace,
Când simt că în pământ pătrund tot mai adânc.
Iar trunchiul mi-e solbanc,
Tu umbra mea o pui la îndoială,
Și crezi că ea e celuială.
În zilele toride, sau zilele cu soare,
Umbra mea-ți oferă răcoare.
Nu-i pui atâtea întrebări..
Ea îți oferă adăpost, un loc pentru-a te cuibări.
De ce ofer atât de mult întrebi?
Pentru că am răzbit viscolul iernii.
Și știu că sunt puternic.
Iar umbra mea poate îți este analgezic,
Dar nu mă mărginesc la ea.
Și stiu că va durea căderea.
Dar e pământul moale,
Pentru că înaintea ta...și pentru alții,
Din cer, lacrimi au curs șiroaie.
Pe toate le-am prelins, pe frunze,
În suflet, trunchi...iar singure,
s-au preschimbat în umbre..
