Mă simt tocit de
timp,
Mă simt nisip, în fiecare anotimp.
Simt cum m-amestec
des,
în valuri cum mă-ndes-
-cu cer și stele
și pământ,
în piele mă frământ.
Port linii-n
palme și în gând,
adesea-n Univers
se tot răsfrâng,
dar eu le cos
mereu căci îmi e teamă,
de-eliberarea de maramă.
Deși le cos, rămâne câte-o rană, câte-o alee,
ce-n interior, reflectă curcubee.
dar cât să mă mai bucur de un curcubeu,
căci pân-la urmă sunt doar un om, sunt doar plebeu….
Iar constelația mea începe a se clătina,
căci nu mai știu s-opresc timpul, iubirea…
Aș sta așa și-aș urmări linii ca-n palma mea,
acum în miez de noapte, în palma altcuiva,
Cu lumea mea,
în palma sa,
eu i-aș înfige ace-n
trup,
în punctele unde-aș putea să-i rup,
iluzia și dezinteresul,
să-i simt doar
universul,
să nu-i mai simt
timpul, durerea
să-i simt de-acum numai iubirea.
p.s. Și de ar fi în palmă să-mi dezlănțui,
cerul și pământul,
m-ai mai iubi și-acum?