O aripă porți în valiză, o aripă port în rucsac

I.

Credeam că nu voi mai recunoaște pămâmntul

De aceea am ales să traiesc ca floare aeriană.

Nu aveam nevoie de apă prea des,

dar mă udai din două-n două săptămâni.

Voiam să zbor,

Vrând mai mereu,

Răsuflul tău ..

Și-al galaxiilor.

II. 

Singurul contact cu pământul era

Iarba care-mi creștea în iriși…încet,

Când îmi îndreptam privirea

Spre o grădină cu meri,

în umbra cărora te-adăposteai,

când, spre cer privirea-o-aținteai.

Erai o pasăre cu penele de foc,

Trezeai în mine vis echivoc.

Ceva ce depășește realitatea dură.

O minte ce îndură,

Nu poți uita, dar nu îți amintești,

E o iluzie,  înțelegi.. intens trăiești.

III.

Am renăscut când ai zburat,

pe umerii-mi când mărul, tu l-ai scuturat.

Din mărul cunoașterii am luat înghițitura

ce-a declanșat în minte și-n inimă, natura.

o pasăre, cu sufletul de om,

într-o lume de păsări, fără stăpân,

în gânduri și-n trări..

rămân.

p.s. o aripă porți în valiză, o aripă port în rucsac

Lasă cerul să respire

Lasă cerul în tine să respire,

Căci el respiră iubire.

Doar iluzia egoului o-mparte-n două suflete,

Ce se caută apoi o viață-ntreagă prin cugete,

Și iubiri imature.

Prin univers, caută iubiri pure.

Și-atunci când se găsesc două picături de ploaie,

trecute prin aer,

se-aștern pe pământ

și poartă veșmânt.

Gros, să-și găsească adăpost

în nopți și zile fără de rost.

Apoi tot mai greu se recunosc,

Și se feresc parcă să crească,

Când toți poartă câte-o mască.

p.s. introspecția..naște evoluția.

Poveste de-adormit iubirea

Azi îmi pătrunzi în minte,

în ochi, cerni temeri adormite.

Privesc atent prin amintiri uitate,

să nu dau frâu iluziei ce mă-mparte.

I.

Acorduri calde se auzeau în ton de primăvară,

Când te-am zărit, în parc, întâia oară.

Emoțiile dansau pe-acorduri de chitară,

simțeam prezența ta cum mă-nfioară.

Codițe lungi, hanoracul negru-șters,

discuții fără demers.

Atitudinea de-atlante

Jeansii albaștri, sărutul pe frunte.

Geaca de blugi, tricoul alb-murdar.

tu, meșter rudar..

m-ai luat de mână-ncet,

cu grijă, cu al tău suflet

în pielea mâinii tale, care v-aștepta

ani lungi, confirmarea, șoapta,

iubirea răscoaptă..

Atunci tu ai sculptat în palma-mi dreaptă,

o linie fină, știută doar de noi,

ce ne-a vegheat de-atâta timp, pe amândoi.

II.

Simțeam că te cunosc de-atâta timp..

Spuneai că am fi zei, mă credeam-n Olimp.

Storcând cașmirul din vorbele tale,

eu culegeam misterele ancestrale,

m-am abătut de multe ori de pe cărare,

crezând că știu mai bine viața, ce rost are.

Tu m-ai lăsat în pace și nu mi-ai spus nimic,

decât că ai avut răbdare și te-am rănit un pic..

iar fluturii-mi zburau pe buze,

voiam să te sărut, în pauzele lungi, difuze.

Dar n-ai fost niciodată fizic lângă mine,

..deși Universul știe cât eu am ținut la tine.

Cu toate astea, în clipele grele de singurătate,

nu te-ai speriat, de sentimentele-mi exaltate.

Tu m-ai calmat, m-ai învățat ce e tăcerea,

tu m-ai făcut să îmi doresc iluminarea.

mi-ai luat inima-n brațe,

mi-ai ascultat nenumărate doleanțe.

Dar înc-aveam o inimă rebelă, o inimă de lemn,

în care cu răbdare, tu ai sculptat un sentiment solemn.

Un sentiment ce ne-a legat în timp,

și mi-a ținut de cald, în orice anotimp.

Tu mi-ai fost ghid în nopțile cu lună plină,

eu ți-am fost dor, iar tu mi-ai fost lumină.

III.

Lună, ești iarăși pe cer,

mister pentru suflet lăsat semincer.

Inima-mi plânge-n pământ,

mintea-n frământ..

De ce m-ai lăsat să-mi duc existența

Într-o lume de zei bolnavi, unde lipsește speranța?

Doar stelele au văzut căderea,

Tu...amintirea.

Veneai, dispăreai ca o ploaie de vară,

pe care-o aștepți în viscolul din iarnă..

Ornicul stă parcă-n loc,

ne-așteaptă-n mijloc.

Când timpul va veni,

Vom îmblânzi furtuni.

..tineri, voioși, noi dresori de stăvar..

origini..iubire sacră, adevăr.

p.s.

nu vreau vișine. Vreau să fac cu tine, ce face primăvara cu cireșii.